DR. PETRU GROZA (1884-1958). II

Este începutul unei perioade în care democrația se transformă în pseudodemocrație. Regimul proprietății și planificarea distrug orice formă de economie liberă. Drepturile și libertățile cetățenești se reduc la posibilitatea preamăririi regimului comunist, în ultimele decenii ale acestuia fiind practicat un nedemn cult al personalității dictatorilor ceaușiști. Sigur că instaurarea acestui guvern, la 6 martie 1945, nu este decât începutul unui regim, care nu trebuia să existe niciodată în România, regim care nu a fost instaurat chiar ușor. La 18 august 1945, ministrul de Externe, Gheorghe Tătărăscu, a primit o notă verbală prin care se arăta că guvernul american „dorește în această țară instituirea unui regim reprezentativ constituit din toate grupările democratice”. În consecință, SUA nu vor semna un tratat final de pace decât cu un guvern democratic pe deplin recunoscut. Premierul și ministrul de externe au respins nota, declarând-o nulă și neavenită. Ei au susținut că SUA nu se puteau adresa unui guvern pe care nu-l recunoșteau. O astfel de notă au trimis și diplomații britanici, însă guvernul a avut aceeași atitudine. În fața refuzului lui Dr. Petru Groza de a demisiona, regele Mihai a instituit greva regală începând cu 21 august 1945 și nu a mai acceptat să contrasemneze actele guvernului.  În decembrie 1945, marile puteri  au cerut ca situația să fie rezolvată prin numirea a câte unui membru PNL și PNŢ în guvern, după care să se organizeze alegeri libere și să se asigure libertatea presei, a cuvântului, a religiei și a asocierii. Iuliu Maniu a avertizat că fără neutralizarea Ministerelor de Interne și de Justiție nu puteau avea loc alegeri libere în România, dar s-a raliat în cele din urmă hotărârii. La 7 ianuarie 1946, au depus jurământul în calitatea de miniștri Emil Hațieganu, din partea PNŢ, și Mihail Romniceanu, din partea PNL. În fond, hotărârile de la Moscova au reprezentat victoria punctului de vedere sovietic, guvernul Petru Groza fiind recunoscut de SUA și Marea Britanie la 5 februarie 1946. După eșuarea grevei regale, suveranul a adoptat o poziție mai puțin intransigentă cu guvernul. În vederea alegerilor, forțele politice guvernamentale au constituit, la 17 mai 1946, Blocul Partidelor Democratice pentru a depune liste comune la alegeri. BPD era format din PCR, PSD, PNL-Tătărăscu, PNŢ-Alexandrescu, Frontul Plugarilor și PNP. În schimb, partidele democratice, PNŢ, PNL și PSDI, au eșuat în tentativa de a crea un front comun al opoziției. Guvernul a modificat și legea electorală, astfel că pentru prima dată la procesul electoral puteau participa și femeile. Campania electorală s-a desfășurat  prin săvârșirea a grave și numeroase abuzuri de către forțele guvernamentale și atacurile virulente ale opoziției împotriva acestora. Deși Iuliu Maniu, de la Washington și Londra, a primit repetate garanții că alegerile ce se vor organiza vor fi libere și supravegheate de puterile occidentale, guvernul nu a ezitat să folosească în procesul electoral principiile staliniste: „Nu contează cine cu cine votează, contează cine numără voturile”. Alegerile s-au derulat la 19 noiembrie 1946, prezența la vot fiind masivă. Rezultatele oficiale publicate au fost: BPD – 69,81%, PNŢ – 12,88%, UPM – 8,32%, PNL – 3,78%, PŢD – 2,36%. Imediat, opoziția a acuzat guvernul de fraudă, Iuliu Maniu afirmând că rezultatele fuseseră inversate, astfel că, în fapt, PNŢ era cel care obținuse victoria. În schimb, partidele guvernamentale afirmau că rezultatele alegerilor reflectau adeziunea cetățenilor la programul BPD, iar incidentele minore care au avut loc au fost provocate de opoziție. De altfel, era aceeași tradiție electorală românească ca puterea să declare că alegerile au fost corecte, în timp ce opoziția îi acuza de fraudă. O divergență exista între Moscova și oficialitățile engleze și americane. La Washington au sosit rapoarte din partea misiunii diplomatice a puterilor occidentale și din partea Ministerului de Interne de la București, care avea același conținut contradictoriu. SUA și Regatul Unit s-au limitat la niște declarații formale, respectând practic înțelegerea privind împărțirea sferelor de influență. Memoriile întocmite de Iuliu Maniu și C. I. C. Brătianu nu au fost luate în considerare, iar la momentul potrivit, regele Mihai a rostit Mesajul de deschidere a lucrărilor Adunării Deputaților: „Sunt fericit să mă găsesc în mijlocul reprezentanților țării, întruniți astăzi pentru întâia oară, după o îndelungată întrerupere a vieții parlamentare”. Reprezentanții României semnau, la 10 februarie 1947, Tratatul de Pace cu Puterile Aliate și Asociate, astfel că regimul Convenției de Armistițiu se încheia în mod oficial. Acest fapt însemna că Regatul Unit și SUA nu mai dispuneau de nicio pârghie pentru a interveni în favoarea opoziției, România trecând sub controlul exclusiv al URSS.

După alegerile parlamentare din anul 1946, obiectivul politic esențial al guvernului era acapararea întregii puteri în stat și lichidarea oricăror forme de opoziție. Planul a fost elaborat de ministrul de Interne, Teohari Georgescu și Pantelei Bodnarenko, ofițer de informații sovietic. Încă de la începutul anului 1947, autoritățile comuniste au realizat prin abuz numeroase arestări împotriva adversarilor politici. Autoritățile Ministerului de Interne au reușit, la 14 iulie 1947, să întindă o capcană principalilor fruntași național-țărăniști, care se pregăteau să plece în Regatul Unit pentru a informa diplomații occidentali despre situația reală din țară. Acțiunea, numită de comuniști Fuga de la Tămădău, a fost etichetată drept act de trădare națională și transformată într-un caz politic major. Pentru a ajunge la implicarea PNŢ și a lui Iuliu Maniu, autoritățile au extins acuzațiile de la tentativă de părăsire frauduloasă a țării la activități cu caracter politic. La 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniștri s-a decis dizolvarea Partidului Național Ţărănesc. În aceeași zi a fost convocată Adunarea Deputaților, în cadrul căreia, pe baza unui raport întocmit de Teohari Georgescu, a fost aprobată decizia cu 294 de voturi pentru și unul împotrivă. Documentul stabilea: „Partidul Național-Ţărănesc de sub președinția domnului Iuliu Maniu este și rămâne dizolvat pe data publicării în „Monitorul Oficial” a prezentului Jurnal. Aceeași decizie de dizolvare include și toate organizațiile județene, de plasă și comunale ale sus menționatului partid, organizațiile militare, de tineret, de femei și orice alte organizații sau asociații conduse de acest partid”. La 1 noiembrie 1947, Partidul Național Liberal a hotărât să își înceteze activitatea. Cinci zile mai târziu, Adunarea Deputaților a adoptat o moțiune de neîncredere pentru Gheorghe Tătărăscu, ministru de Externe și vicepreședintele Consiliului de Miniștri. Imediat, reprezentanții PNL-Tătărescu au demisionat din guvern. Procesul intentat liderilor PNŢ s-a desfășurat în perioada 29 octombrie – 4 noiembrie 1947. Sentința era dinainte stabilită, având la bază nu probe, ci indicații politice venite de la Moscova și prezentate în haină juridică la București. Iuliu Maniu și Ion Mihalache au fost singurii condamnați închisoare  pe viață.

 

Deputat dr. Gheorghe Firczak

acest articol a vost vizualizat de 128 ori!